Dacă am conștientiza activ, în fiecare zi, că propria noastră viață e un dar, iar aspectele de care ne bucurăm — sănătate, o familie, un anumit confort în viață, un set de abilități, o educație — sunt o binecuvântare, am putea presupune că fiecare dintre noi am sări mai des în ajutorul celor care nu au parte de aceleași privilegii.
Unii oameni și-au pierdut sănătatea, alții familia, casa, și majoritatea posesiilor materiale; alții nu le-au avut, pe unele, niciodată. Unii dintre ei cer ajutor, chiar dacă de multe ori sunt refuzați, ignorați, alungați. Alții suferă în tăcere. Unii încă visează cu speranță la un viitor mai îngăduitor; alții și-au pierdut demult chiar și speranțele.
Uneori trecem cu vederea nevoile disperate ale acestor oameni poate pentru că ne simțim copleșiți și descurajați: nu ne putem imagina cum am putea face o diferență.
Ceea ce ar trebui să înțelegem fiecare este că nu trebuie să avem mult pentru a putea dărui.
Atunci când dăruiești din toată inima, cu dorința sinceră ca celuilalt să-i fie mai bine, atunci vei simți o stare aparte de bine. E binele care depășește confortul propriu și limitele înguste ale propriei vieți: un bine care trece dincolo de tine însuți.
Și nu e întâmplător că dăruirea e cea care lasă în urmă cel mai adânc sentiment de împlinire și pace. Dumnezeu ne cheamă pe toți să ne iubim aproapele. Este atât o chemare de a ne „strânge” comori în viața de apoi cât și o chemare ce ne provoacă să aducem cât mai multă lumină și bucurie în viețile celor din jur.