Ștefan Ghiță

Pentru prima dată în viața mea, am fumat heroină la vârsta de 14 ani, practic am sărbătorit cu câțiva prieteni din cartier faptul că îmi luasem buletinul. Așa era obiceiul, când îți iei buletinul, să faci cinste. Ce mi s-a părut atunci amuzant, deși nu este, era că băiatul cu care mă drogam era fiul șefului secției de Poliție din cartierul nostru. Am continuat să fumez ocazional iarbă, iar la vârsta de 16 ani am început cu heroină, hașiș și alte substanțe.

Consumul de droguri, alcool, țigări a apărut în urma presiunii grupului, a anturajului din care făceam parte. Atunci când stăteai deoparte de aceste obiceiuri ale grupului, te răscoleau tot felul de sentimente de inferioritate, te simțeai mai slab, mai laș decât ceilalți care consumau, iar pentru a ține pasul cu ei, de multe ori ajungeam să fiu mai drogat sau mai beat decât erau ei de obicei. Recunosc că de foarte multe ori am consumat foarte multe substanțe diferite, doar din din curiozitate, considerând că dacă tot o fac, poate descopăr senzații mai noi și mult mai nocive pentru corpul meu, căci de cele mai multe ori nu căutam altceva decât să fiu drogat și să pierd controlul și contactul cu realitatea.

Lucram ca barman la un restaurant al cărui patron era un domn foarte bogat. Acesta a sesizat problema mea și îmi tot repeta că viața e mult mai frumoasă decât ceea ce trăiam eu prin intermediul drogurilor, că aș putea să fac mult mai multe lucruri, că sunt tânăr și trebuie să-mi întemeiez o familie, nu să-mi caut moartea zi de zi.

La un moment dat, eram pe Lacul Morii, era luna august, nu mai țin minte anul. Eram atât de drogat, murdar, împuțit, miroseam a mort, aveam niște răni foarte grave, pungi de puroi la ambele tălpi ale picioarelor. Eram nedormit de vreo 5-6 zile și nopți. M-am oprit pe malul lacului, m-am descălțat, am pus picioarele în apa rece și pur și simplu am intrat în comă.

M-am trezit la Spitalul Universitar, câteva zile mai târziu, iar de acolo am fost internat la Spitalul Sf. Stelian, pentru prima dată la dezintoxicare. De acolo am repetat acest ciclu de 3-4 ori: mă internam pentru o perioadă, apoi ieșeam, mă drogam din nou până ce ajungeam în comă, apoi iarăși la dezintoxicare.

Penultima dată când am ieșit de la dezintoxicare, deja ajunsesem o legumă, depindeam de ai mei. Locuiam în casa tatălui meu, și eram atât de slăbit încât el trebuia să mă ajute să cobor în bucătărie. Urmam un tratament foarte puternic, luam aproximativ 12 pastile pe zi, o combinație de antidepresive, calmante și somnifere. La un moment dat nu am mai suportat chinurile. Am luat o sticlă cu 2 litri de apă, am scos toate medicamentele din ambalajele lor, le-am pus pe pat într-o grămadă, ca să pot înghiți din ele cât mai multe. Le-am înghițit, după care m-am așezat pe pat și am așteptat să mor.

Țin minte că era luna noiembrie. Dintr-o dată am avut convulsii foarte puternice, nu puteam să mai controlez nimic, m-am târât până la ușa de la intrare și am intrat în comă. Țin minte că m-am trezit pe hol într-o baltă de vomă, urină și fecale, miroseam oribil. Nu știu cât timp trecuse, știam doar că încă aveam convulsii și m-am apucat să fac curățenie, în speranța că nu vor afla ai mei, mă temeam că altfel mă vor da afară din casă. Tentativa mea de a mă sinucide eșuase, și nu îmi permiteam să ajung pe stradă.

A urmat ultima internare la dezintoxicare, unde mi-am petrecut Crăciunul, Revelionul, ziua de nume și ziua de naștere. Am ieșit de acolo la jumătatea lui ianuarie. Pentru o perioadă scurtă după ce am ieșit din spital, nu am mai consumat, însă apoi m-am reapucat să consum din abundență.

Când aveam 17 ani, pe 10 septembrie 2001, mama mea s-a sinucis. Cu câteva zile în urmă fusese Sfânta Maria, ea își sărbătorise împreună cu tatăl meu ziua de nume, iar eu fusesem plecat la un prieten la o petrecere și rămăsesem la el peste noapte. Acest prieten avea o bicicleta performantă și, deși împărțeam toate lucrurile, bicicleta nu mi-o dădea nici măcar să dau și eu o tură cu ea. În dimineața de după petrecere, ne-am băut cafeaua, prietenul mi-a dat bicicleta, am făcut o tură și, când am ajuns în fața blocului, l-am găsit acolo pe fratele meu mai mic urlând, era ținut în brațe de niște oameni și aceștia îi spuneau că o să fie bine.

Pe terasa blocului erau mulți oameni care reacționau în multe feluri, am intrat în apartamentul unde se afla terasa, iar acolo se afla mama mea. Se vedeau cu ochiul liber fracturile deschise și la mâini și la picioare, era într-o baltă de sânge și avea convulsii puternice. Ea îmi spusese mereu că o să se omoare, iar eu să am grijă de fratele meu mai mic. Auzisem de atâtea ori replica aceasta, încât nu mă mai interesa dacă se va întâmpla sau nu. Abia în momentul în care am văzut-o chinuindu-se să supraviețuiască timp de 2 ore, până să ajungă ambulanța, mi-am dat seama că vorbea serios. Într-un fel parcă mi se luase o piatră de pe inimă, știam că măcar nu mai trebuia să îmi mai fac griji că voi ajunge într-o zi acasă să o găsesc moartă.
Am început școala în noiembrie, timp de 2 luni nu am fost în stare să fac nimic, am fost în șoc. Apoi am început să petrec din ce în ce mai mult timp pe stadion, să mă bat, să mă droghez și să beau din ce ăn ce mai mult. Ajunsesem să stau într-o mașină părăsită, să dorm prin scări de bloc, prin parcuri, pe bănci, prin RATB. Ajunsesem un om al străzii din cauza consumului și nu știam să fac altceva decât să caut să fac rost de droguri, alcool și pastile.

Într-o zi, când aveam deja 30 de ani, a venit un tip pe nume Soare, fusese cu mine în școala generală și în liceu. Știa din ce familie provin, știa că ai mei avuseseră o situație materială bună și nu întelegea de ce arătam ca un animal și ce se întampla cu mine. A insistat să se roage pentru mine, repetându-mi ca el s-a pocăit și că Dumnezeu există. La atâtea insistențe, l-am lăsat, dar cu condiția să mergem undeva unde să nu ne vadă lumea, în speranța că îl voi putea jefui. Dar s-a rugat pentru mine, și-a pus mâinile peste mine și, pentru prima dată în viața mea după foarte mult timp, am simțit cum e să fii lucid și conștient.

Nu îmi mai era rău, nu mă mai dureau oasele, dinții, capul, nu îmi mai curgeau ochii, nu simțeam nici o durere. Am început să îl zdruncin, să țip la el și să-l intreb ce mi-a făcut, iar el îmi repeta că Dumnezeu mă iubește și dacă vreau să aflu mai multe lucruri, să merg cu el să îmi arate o biserică. Am ajuns la biserica respectivă, a doua zi la ora 18:00, cei de acolo s-au rugat și au plâns pentru mine, iar următoarea zi l-am întâlnit pe Giani (nașul meu actual), care m-a urcat la el în mașină și, împreună cu Georgiana, soția lui Soare, m-au dus la Teen Challenge. Am intrat în program pe 27 septembrie 2014, am fost eliminat pe 31 aprilie 2015. A doua oară am reintrat în program pe 1 iulie 2016 și am absolvit programul Teen Challenge pe 4 decembrie 2016.

Viața mea este cu totul schimbată fiindcă îl am pe Dumnezeu zi de zi alături de mine. Programul a fost greu, însă cu ajutorul lu Dumnezeu am reușit să îl duc la capăt, iar astăzi beneficiez de tot ce am învățat la centru. Pe 3 octombrie 2015 am început Facultatea de Asistență Socială – Teologie Baptistă și Psihopedagogie în cadrul Universității București, unde în prezent sunt în anul 2, semestrul 2.

Pe 5 decembrie 2016 m-am logodit cu Lavinia, pe 27 mai 2017 am avut cununia civilă, iar pe 3 iunie 2017 am avut nunta. Frecventez bisericile Elim si 43.

În prezent sunt inițiatorul unui grup creștin denumit F.S.I. (Fortele Speciale Isus), grup format din voluntari alături de care în fiecare dimineață de sâmbătă aducem sandvișuri, ceai cald, cafea, haine și încălțăminte oamenilor străzii din zona Gării de Nord. Totodată ne rugăm cu ei, le vorbim despre Dumnezeu, le explicăm cum a lucrat El în viețile noastre. Creăm o bază de date cu cei pe care îi întâlnim în weekend și nevoile fiecăruia, și în functie de resursele pe care ni le dă Dumnezeu, încercăm să le fim de ajutor. Mai nou, sprijinim și alte cazuri sociale în afară de oamenii străzii, și anume donații de sânge, vizite la spitale, medicamente. În timpul săptămânii, pe unii dintre ei îi ducem în mod constant la Baia Grivița, le oferim un rând de haine curate, încălțăminte și produse de igienă. Avem și un grup pe facebook numit „F.S.I OFFICIAL”, unde postam câte o mărturie, un gând încurajator și avem și o rubrică specială, numită „versetul zilei”, unde în prezent avem 636 membri.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că prin Teen Challenge, dintr-un om fără speranță și viitor, m-a transformat într-un om care e el însuși dătător de speranță. Amin!